#profund #înmișcare #respirație #pulsant #dureros #celmaiadâncstratalsufletului #lipsădeiubire#lamargineaexistenței #respirațiefărăîmbrățișări #tăcere #singurătate #acceptare #putere #atingere #lipsă #lume #sensibil
Picături de 🌈 curcubeu
~Fiziologia lipsei de iubire~
🗣️ Vine un moment în care corpul începe să șoptească. Încet, la început abia perceptibil. Poate că este doar o dificultate în a te trezi dimineața, poate doar o ușoară senzație de strângere în piept sau o durere frecventă a gâtului. Apoi, acea șoaptă se transformă într-un plânset. Corpul se îmbolnăvește. Nu, nu din cauza aerului, nu din cauza frigului, nu din cauza virușilor - ci din cauza lipsei de iubire.
Singurătatea – singurătatea reală, profundă, sfâșietoare – nu este doar o închisoare pentru suflet, ci și prima etapă a deteriorării trupului. Pentru că uneori sufletul nu mai poate suporta golul. Și când nu-l mai poate suporta, trupul încearcă să-l trăiască prin inflamații, dureri, slăbiciune, insomnii, suspine din ce în ce mai frecvente.
Lipsa iubirii este ca atunci când cineva moare de foame – doar că aici nu lipsește pâinea, ci o atingere. O îmbrățișare. O propoziție: „Sunt aici și tu contezi.”
Acesta nu este genul de singurătate care poate fi acoperită de o ceașcă de cafea cu un prieten sau de un program încărcat. Nu este genul care poate fi înăbușit cu citate motivaționale. Este genul care este acolo chiar și atunci când camera ta este plină de oameni. Atunci nu mai tânjești după fericire, ci după minimul necesar pentru a supraviețui: să ai pe cineva care să te țină de mână și să nu fii singur nici o clipă în această lume zgomotoasă și rece.
Și da, uneori acest sentiment este atât de puternic încât ne pierdem direcția. Scopurile noastre. Planurile noastre de viitor. Pentru că ce rost are orice dacă nu ai cu cine să te îmbrățișezi noaptea, dacă doar tăcerea răspunde slăbiciunii tale, dacă nimeni nu știe cât de important este să le spui?
Această durere este atât de puternică încât chiar și participarea socială, drepturile noastre, voturile noastre devin imponderabile lângă ea. Soarta unei țări se decide - și totuși stai în pat pentru că trupul tău este atât de slab încât până și sentimentul responsabilității se estompează în fundal. Pentru că neiubirea are greutate. Te trage în jos ca o haină grea pe care nimeni nu te ajută să o scoți.
Cel mai înfricoșător lucru este că nimic nu poate înlocui acest gol. Nici dezvoltarea personală, nici natura, nici căldura câinilor și a pisicilor. Pentru că toate sunt minunate, vindecă, dar nu înlocuiesc. Oamenii sunt ființe sociale. Suntem programați să simțim pielea, mirosul, respirația altora. Nu poți rămâne pe deplin om singur.
Dar atunci... ce se poate face?🤔
Poate doar să îndrăznim să spunem: doare. Să îndrăznim să recunoaștem că ne este dor de cineva. Că tânjim după cineva. Că suntem slabi. Pentru că orice poate fi schimbat doar dacă nu mai negăm că, fără conexiune umană, ceva din noi moare încet.
Și totuși, fiecare zor este o nouă speranță. Un fir de păr, un fir mic de care încă ne agățăm. Poate că va exista cineva care va vedea în noi cele o mie de daruri de iubire pe care le-am dăruit până acum. Care nu numai că va lua, ci și va dărui. Care nu vrea să-și umple propriile neajunsuri cu noi, ci va îndrăzni să ea de la noi, iar între timp ne putem și noi hrăni cu el.
Și odată ce va veni acest moment – atunci vom înțelege: toată durerea a durat doar până când am găsit pe cineva care să ne ofere iubirea pe care am purtat-o în noi tot timpul.
~Iubirea ca instinct de supraviețuire~
Nu, nu ar trebui să așteptăm ca trupul să țipe.
Nu ar trebui să ne amintim când suntem la serviciu, închiși în baie, prăbușindu-ne în genunchi pentru că nu mai putem suporta. Nu când ne doare pieptul dimineața, dar totuși mergem pentru că „trebuie”, pentru că „ei se așteaptă”, pentru că „e și mai greu pentru alții”. Nu când trupul deja se destramă în supunere, ci mult, mult mai devreme — când sufletul nostru încă cere sub forma unui oftat liniștit și blând: „te rog, odihnește-te. Te rog, iubire”.
Dar nu o auzim. Pentru că suntem la capătul firului. Pentru că societatea, rolurile noastre, mașina vieții de zi cu zi șoptește: „ceea ce este valoros este ceea ce oferi — nu ceea ce ești”. Și credem în asta. Credem din nou în asta în fiecare dimineață.
Și totuși, nu ar trebui să ne simțim vinovați că ne alegem pe noi înșine. Pentru că ne oprim, pentru că plângem, pentru că doare. Pentru că da, uneori eroul nu este cel care îndură totul, ci cel care spune: „ ie destul”.
Mulți oameni cred că dorința de iubire este egoistă. Că încercăm să ne umplem golurile în ceilalți. Dar aceasta este o neînțelegere. Pentru că este posibil să tânjești după o îmbrățișare fără să te fi acceptat pe tine însuți. Este posibil să tânjești după cineva fără să te agăți de el, dar dorind să dăruiești. Vrem să-l mângâiem, să-l liniștim, să-l iubim iar și iar - nu să-l posedăm.
Acesta nu este egoism. Aceasta este esența faptului de a fi om. Să te conectezi. Să ții o oglindă unul în fața celuilalt. Să vezi în ochii celeilalte persoane: „Sunt cineva. Contez.”
Și dacă am avea de ales, majoritatea dintre noi am alege să nu primim, ci să dăruim. Pentru că a iubi este frumos. A iubi este vindecător. Și atunci când iubirea noastră este primită, dobândim o nouă putere din ea.
Totuși, de atâtea ori suntem singuri. De prea multe ori.
Pentru că un prieten - oricât de minunat, oricât de loial - nu poate fi acolo tot timpul. Nu poate fi acolo noaptea când panica te sufocă, când fiecare celulă din corpul tău tremură și nu ești sigur că vei supraviețui acestei nopți. Un prieten nu poate sta lângă tine în fiecare noapte, să-ți mângâie părul, să-ți șoptească la ureche iar și iar: „totul va fi bine”.
De aceea ai nevoie de un tovarăș. O persoană a cărei căldură e ca și cum te-ai întoarce acasă. Cineva de care te poți cuibări atunci când lumea e prea zgomotoasă, prea rece, prea multă. O persoană în care te poți scălda - în parfumul ei, în cuvintele ei, în apropierea ei. Cineva care nu-ți rezolvă problemele, dar le face suportabile cu prezența ei.
Nu putem nega că tânjim după asta. Nu e un defect, nu e o slăbiciune, nu e o deficiență. E fiziologia iubirii. E instinctul de supraviețuire.
Și totuși, în fiecare noapte, când suntem singuri și nu e niciun alt corp, nicio altă respirație, nicio altă bătaie a inimii lângă noi, ne întrebăm din nou: ce ar putea înlocui toate acestea?
Natura este frumoasă, prietenii sunt prețioși, meditația este utilă. Practicarea recunoștinței este o salvare. Dar nimic nu eliberează tensiunea din piept mai mult decât o îmbrățișare. O atingere. O propoziție: „Sunt aici.”
Dacă ar exista o singură persoană - doar una - în ochii căreia ne-am putea vedea din nou, cineva cu care ne-am putea ascunde, cineva care nu pune întrebări, care este doar prezent... atunci lumea ar avea din nou culoare. Atunci ar fi din nou primăvară, chiar și în mijlocul iernii.
Și poate că într-o zi va veni. Poate că este deja pe drum. Și până atunci? Până atunci, ne agățăm. De o fărâmă de speranță. De o lumină mică. De un curcubeu slab pe care doar noi îl putem vedea - dar este suficient pentru a ne menține în mișcare.
~A fi fără cineva – totuși întreg – sau
Cine nu a venit, și ce a rămas totuși...~
Dar poate, și asta trebuie spus, poate că acel tovarăș, acea îmbrățișare, acea altă persoană – nu va ajunge niciodată.
Poate că nu sunt date tuturor. Poate că există cei care trebuie să se culce și să se trezească singuri pentru o viață întreagă. Și nu, nu pentru că sunt răi sau mai puțin valoroși – ci pentru că viața este uneori așa. Dezorganizată. Nedreaptă. Imprevizibilă.
Și atunci apare întrebarea: cum putem trăi astfel încât să existe încă culoare în lume? Astfel încât să nu doar supraviețuim, ci să și trăim?🤔
Răspunsul nu este simplu, dar există.
~Culorile în supraviețuire – un echilibru între durere și căutarea frumuseții.~
Curcubeul slab pe care doar noi îl vedem poate fi:
📝
– mirosul unei cafele de dimineață pe care o sorbim în liniște în fața unei ferestre însorite, în timp ce lumea ne lasă singuri pentru câteva minute,
– foșnetul paginilor unei cărți în care descoperim că altcineva a simțit ceea ce am simțit noi,
– o plimbare împotriva vântului, când simțim că ceva ne călăuzește,
– căldura unui câine sau a unei pisici care nu vorbește, dar știe când să se cuibărească,
– un zâmbet prietenos, chiar dacă nu poate fi cu noi în fiecare seară, dar uneori este acolo — și asta este suficient,
– creația, când scriem un rând, fotografiem un detaliu, pictăm un sentiment — și făcând asta reluăm puțin controlul,
– un jurnal în care scriem ceea ce nimeni nu citește vreodată,
– un copac de pe marginea drumului care crește din nou în fiecare an devine verde, chiar dacă nimeni nu aplaudă,
– un zâmbet pe care îl oferim unui străin și pe care s-ar putea să-l primim înapoi,
– și cunoașterea faptului că noi suntem aici, că contăm - dacă nu pentru alții, atunci pentru noi înșine.
Un curcubeu slab nu vine întotdeauna sub forma unei îmbrățișări umane. Uneori, un cântec. O poezie. Un sentiment care ne face să respirăm din nou. O seară în care totul încetează în sfârșit să ne mai doară. Un moment în care nu ne mai este frică.
Și da, dacă adunăm suficiente dintre acestea, dacă nu așteptăm un miracol, ci observăm micile luminițe ale vieții de zi cu zi, atunci se poate întâmpla ceva minunat: nu numai că rămânem în viață, dar începem să trăim.
Nu absența unui partener ne face mai puțin. Și nu prezența unui partener ne face întregi. Este capacitatea de a vedea frumusețea vieții chiar și atunci când nimeni nu ne-o arată.
Acesta este adevăratul curaj. Și aceasta este adevărata iubire: atunci când putem fi acasă în noi înșine.
Cu dragoste, Alíz 😊
#scisdeSzaboAlízpsiholog
#PastilePentruSuflet
#dacăîțiplacedistribuie
Sursa imaginii: Pinterest
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése